Înțelepciunea micului prinț

Cosmin Stoica
16 iunie 2015

”Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. Numai că puțini dintre ei își mai amintesc”.

”Micul prinț” al lui Antoine de Saint-Exupery este o carte de copii pentru părinți, aparent ușoară, subțire, câteva desene stângace și multe alte caracteristici nonliterare care i se pot atribui într-o societate de consum.

Citind această carte, o dată, de două ori, de nouă ori, vom înțelege mai bine problemele de abordare și comunicare în relațiile dintre copil și omul mare.

Micul prinț, cu o ușoară nedumerire față de gândirea și abordările complicate ale omului mare, exprimă o înțelepciune curată, neosificată de rigori și teorii, necenzurată de egoismul celui care le știe pe toate.

Fiecare copil, la un moment dat, este obosit de maturitatea excesivă pe care o impune omul mare prin solicitarea tomografică a răspunsurilor și dezinteresul în a răspunde întrebărilor copilărești.

În primul capitol, micul prinț desenează un șarpe boa înghițind un elefant. Este un desen care vine din misterul simțirii, un fapt ce echivalează cumva cu arta contemporană. El își exprimă gândul și tensiunea firească scenei descrise, printr-un desen, coerent prin mesajul său, însă nestilizat după rigorile criticii în domeniu.

Micul prinț arată desenul oamenilor mari pentru a le sesiza reacția firească, aceea de a te speria de un șarpe, fie el și desenat.

Omul mare răspunde oarecum plictisit, el nu vede desenul prin ochii copilului, sesizează o formă care, aparent, seamănă cu o pălărie, dar care nu-i produce emoție: De ce ne-ar speria o pălărie?

În opera unui copil, înainte de tehnici și cunoaștere, vedem lăuntric simțirea.Oare putem descifra și descrie trăirile unui copil, în originalitatea creației sale, cu metode care țin de critica de specialitate?

La copii doar iertarea și iubirea sunt la vârste depline, celelalte virtuți sunt de vârsta lui.

Omul mare are nevoie de explicații, inversează rolurile și relația de coordonare-subordonare, destul de tensionată din timpul serviciului. În solicitarea explicațiilor, omul mare își proiectează cumva frustările mediului neambiant în care este nevoit să funcționeze în calitate de prestator sub ingerința altui om ”mai mare”.

Omul mare cere explicații de la înălțimea ego-ului și cunoașterii sale despre lucrurile pământești. El solicită contabilicește detalii și scheme complicate.

Copilul exprimă intensitatea vieții într-o izbucnire cromatică, nemăsurabilă.

Adeseori, suntem interesați de productivitatea muncii copilului, de cantitatea de produse de serie ce ar putea ieși zilnic din mâna lui, de șabloanele comportamentale ale cumințeniei dresate, mai mult decât de creativitatea neinfluențată de curentul artistic al vremii.

Prea devreme începem maturizarea copilului, iar el acceptă acest fapt obositor ca o șansă de supraviețuire printre schelele și șantierele progresului.

În povestirea noastră, oamenii mari îl sfătuiesc pe micul prinț să lase deoparte desenul cu șerpi boa și să se ocupe de lucruri serioase: studiul geografiei, istoriei, aritmeticii și gramaticii.

Dar oare jocul copilului nu este serios?! Câtă performanță profesională am avea dacă am acționa cu bucuria, pasiunea și conștiinciozitatea copilului care se joacă!

De multe ori, blocăm talentul copilului prin dezinteres sau prin proiecția asupra lui a dorințelor noastre neîmplinite.

În istoria noastră recentă ne-am fi dorit să urmăm o cale sau alta, o pasiune sau alta, n-a fost să fie și toate acestea le aruncăm pe umerii firavi ai copilului. Să le poarte el, să le împlinească el pentru neîmplinirea și răzbunarea istorică în ochii lumii.

De multe ori, copilul urmează traiectorii trasate dar neparcurse de către părinții bine intenționați dar mai puțin atenți la vocație, talent și dorință.

Copilul, în mărinimia sa spirituală, este nevoit să învețe lucruri mari și serioase în accepțiunea omului mare. Potrivit multor oameni mari, copilul nu trebuie să piardă timpul, oferindu-i-se de mic agenda de ministru și road map-ul profesional. Dar oare această nepierdere a timpului nu înseamnă pierderea celui mai frumos anotimp al vieții?!

”Când nu mai suntem copii am murit demult!”, spunea Constantin Brâncuși în sublima sa copilărire în sculptură.

În povestire, micul prinț testează vederea lăuntrică a fiecărui om mare întâlnit. Omul mare nu înțelege nimic din desen, are nevoie, poate, de o carte tehnică la fiecare detaliu al artei.

În nevinovăția sa, micul prinț se adaptează printr-o strategie ludică de supraviețuire, vorbește pe limba omului mare despre bridge, golf, cravate și politică. Omul mare este mulțumit de cuvintele cheie și axiomele dialogului, nu neapărat de atmosfera jovială.

Adeseori, copilul vorbește și face doar de dragul nostru, acționând cuminte, adică în standardele admise. Pentru a ne satisface mândria de avea un copil competitiv, în auzul și văzul lumii, pe un podium creat imaginar din frământări și conflicte interioare, jertfim în neant jertfe de fală și laudă unor zei necunoscuți.

”Am trăit astfel singur, fără a avea pe cineva cu care să stau de vorbă cu adevărat”, spun mulți copii, neavând curajul să mai exprime, prin cuvintele micului prinț.