Codul bunelor maniere

gesturile care ne salvează viața socială

Ana Irina Ionescu
29 iunie 2015

… am 30 de ani, sunt invitată la o conferință unde voi ține un discurs despre lucrurile pe care le fac bine, de atâta timp, în profesia mea, iar ulterior voi participa la un dineu alături de profesori de la universități prestigioase. Experiența profesională îmi dă încredere, anxietatea socială, însă, mă copleșește!

… am 19 ani și alături de prietenii de familie ai părinților mei voi participa la o piesă de teatru și apoi la o seară la un restaurant foarte elegant. Mi-e greu să renunț la converșii confortabili și la tricourile largi, atât de comode. Sunt curioasă, entuziasmată și în același timp îmi imaginez cu groază ca n-am să știu ce furculiță, de ce mărime și formă, la ce platou să folosesc.

… am 17 ani și, după un lung timp de încurajări și așteptări, mi-am luat inima în dinți și am invitat-o pe fata pe care o plac la cinema. Vreau, trebuie să îi las o impresie grozavă, să fiu altfel decât ceilalți. Iubirea mă înflăcărează dar teama că aș putea face ceva greșit mă amețește!

… am 8 ani iar părinții mă duc în vizită la rude pe care nu le-am mai văzut niciodată. Aș fi vrut să rămân acasă, aș fi vrut să mă joc, iar ei insistă "să nu îi fac de rușine". Ce înseamnă "să nu-i fac de rușine?"

… am 5 ani, dac-ar fi după mine viața ar trebuie să fie o continuă vacanță, cu joc, joacă și distracții. Din când în când, dar din ce în ce mai des, părinții mă scot în oraș cu prietenii lor. Uneori nu înțeleg de ce acasă am voie să mă urc cu genunchii pe scaun când mănânc, iar când ies nu mai am voie iar simplul "Bună!" nu mai e de ajuns.

Răbdare, perseverență, exercițiu. De asta avem nevoie pentru a ne însuși codul bunelor maniere. La un moment dat regulile devin "instinct", facem lucrurile bine și frumos fără efort. Iar în timp, dobândim eleganță.

Indiferent de vârstă, scena socială provoacă în mulți dintre noi aceleași trepidații interioare: frământare, teama de a nu fi penibil, de a nu greși în fața celorlalți, de a nu lăsa o impresie proastă, teama de a fi judecat. Mai simplu spus: teama de a nu fi noi, în cea mai bună formă a noastră.

Codul bunelor maniere, înțeles și adaptat la contextele sociale în care ne regăsim, ne oferă un cadru securizant. Câteva reguli simple la început, care apoi se diversifică și devin din ce în ce mai complexe, ne servesc drept ghid în hățișul complicat al etichetei sociale. Poate veți spune: Dar codul este o simplă convenție! Însă nu lucrăm oare numai cu "simple convenții" până când propria rațiune ajunge să conștientizeze și interiorizeze vastul univers social din jurul nostru?

Da, e o convenție, însă este o convenție care temperează anxietatea și oferă o asigurare atunci când avem cea mai mare nevoie de ea. Este convenția potrivită, în toate momentele potrivite.

De ce ne salvează codul bunelor maniere viața socială? Pentru că, însușindu-ni-l, reduce considerabil stresul de "a nu ști ce să faci" atunci când ești în diferite medii sociale. Pentru ca exersându-l și văzând că funcționează, vom fi încurajați să explorăm și mai mult varietatea planului social, îmbogațindu-ne viața. Pentru că este un antidot în fața anxietății sociale, alimentată de "mi-e teamă că…", "ce să fac…?". Și nu în ultimul rând, deoarece o persoană ce dovedește cunoașterea codului bunelor maniere va fi investită cu mai multă încredere de cei din jur, va fi solicitată să comunice mai mult în plan social, i se pot oferi mai multe ocazii să dovedească lucrurile bune pe care știe să le facă.

Pentru a nu-i lăsa pe protagoniștii de mai sus copleșiți de nesiguranță, să le oferim câte un colac de salvare - lor sau părinților:

  • regula simplă, atunci când suntem într-un cerc social variat: "Persoana care întinde mâna prima este doamna, persoana mai în vârstă sau superiorul. Tot persoanei de rang superior îi revine inițiativa formulei de salut."
  • În localurile publice, cum ar fi cinema, restaurant sau bar, bărbatul intră primul în încăpere. Uimitor, nu-i așa? Deloc, dacă ne gândim la faptul că rolul barbatului care însoțește femeia este de a o proteja de privirile celorlalți și de a fi el cel care negociază cu personalul localului detaliile șederii acolo (găsirea locurilor în sala de cinema, alegerea unei mese etc.);
  • Cu rușinea … este complicat. Aici revine părinților sarcina de a transmite clar copilului care sunt așteptările. În general, vizita la rude urmează un protocol asemănător în mai toate familiile: te intreabă "cum de te-ai făcut așa mare?", despre "cum te descurci la școală?", despre prieteni și apoi se servește masa. Masa va fi abundentă, cu siguranță, iar manierele la masă sunt cele care sar imediat în ochi;
  • Este o diferență între ce putem face acasă, când suntem în familie, și ce putem face în societate. Cu cât această diferență este mai mică – în favoarea spațiului social – cu atât copilului îi va fi mai ușor să se comporte civilizat în societate. Este greu să-i explicăm copilului chiar la restaurant, de ce genunchii pe scaun sunt un "Nu" la restaurant, când acasă sunt un "Da", asa că cel mai bine e ca trainingul să se facă încă de acasă, cu răbdare și perseverență.

Răbdare, perseverență, exercițiu. De asta avem nevoie pentru a ne însuși codul bunelor maniere. La un moment dat regulile devin "instinct", facem lucrurile bine și frumos fără efort. Iar în timp, dobândim eleganță.

Acest exercițiu este cu atât mai benefic cu cât este început de la vârste mai mici, fiecare etapă de vârstă având micile ei reguli de conduită. Copiilor li se vor deschide o grămadă de oportunități dacă, pe lângă inteligență și sensibilitate, au și un comportament adecvat social. Una dintre misiuni este să reușim să le insuflăm sentimentul (mai mult decât ideea!) că acest cod stă la baza celorlalte coduri, la fel de importante, care vor veni odată cu creșterea în vârstă… codul onoarei, codul moral, codul etic. Un început trebuie să existe, iar codul bunelor maniere poate fi un prim capitol în cartea ,,Alegerilor Fericite".

Ana Irina Ionescu,
Psiholog clinician

www.nicoletaburlacu.ro